Credo quia absurdum! Cred pentru cã este absurd!

Acesta este crezul sub care o mânã de suporteri ai Rapidului s-au strâns şi au înfiinţat Clubul Aristocratic Rapid, în iunie 2000.

Sã amintim numele acestor membri fondatori:

– Gheorghe Scurtu;
– Emil Dumitriu;
– Constantin Firãnescu;
– Cristian Troncotã;
– Radu Mihai;
– Mihai Pârvu.

Primul lucru absurd în istoria acestui proiect utopic este acela cã suporterii echipei care reprezenta clasa muncitoare, “ciocãnarii” din Atelierele CFR-ului şi-au fãcut un Club Aristocratic.

Al doilea lucru absurd este faptul cã ideea acestui club elitist a fost lansatã în anii’60, pe vremea comuniştilor, când şeful ligii suporterilor era domnul Mircea Teodorescu (istoria se repetã şi azi şeful LSR este un alt Teodorescu – Dan Chelie!!).

Tot la capitolul “absurditãţi” istorice sã ne amintim cã stadionul din Giuleşti a fost inaugurat oficial în data de 10 iunie 1939. la 3 ani de la finalizarea construcţiei, în prezenţa celor mai aristocraţi dintre aristocraţi: Regele Carol al II lea (care a îngenunchiat pe gazonul giuleştean şi a sãrutat crucea vicarului patriarhal prezent pentru slujba de sfinţire), MS Mihai, la acea datã, Mare Voievod de Alba Iulia şi Prinţul Paul al Greciei,

La început “stratificarea” galeriei, s-a fãcut nu dupã cartierul din care proveneau suporterii, ci dupã apartenenţa membrilor sãi la o categorie profesionalã sau alta. De fapt, galeria era oglinda structurii, aproape militarizate, a CFR-ului, unde inginerii, economiştii, personalul tehnico-adminstrativ nu se “amestecau” cu muncitorii, fãrã ca acest lucru sã fie considerat o insultã sau o lipsã de apreciere, ci doar o relaţie disciplinarã, de subordonare, normalã.

A urmat o perioada excepţionalã, deschisã de succesul echipei de fatbal, in 1967 si continuatã de voleibaliştii, handbalistele, baschetbalistele, atletele, halterofilii de la CS Rapid, care au propulsat clubul feroviar în elita sportului românesc şi care a determinat conducãtorii vremii (susţinãtori ai “clonelor” sovietice) sã devinã îngrijoraţi de aceastã “explozie vişinie”, necontrolatã şi necontrolabilã prin directive de partid.

Cu “mijloace specifice” – ca sa citez un clasic în viaţã -dincolo de fenomenul sportiv, am fost puşi la colţ, trimişi in divizia B, nedreptãţiţi.

Şi atunci, iarãşi a intervenit reacţia “absurdã” a galeriei, care în loc sã abandoneze echipa, devine mai puternicã, mai unitã şi mai înverşunatã împotriva conducãtorilor comunişti ai ţãrii, cei care îşi clamau originea revoluţionarã în atelierele CFR, dar care se transformaserã într-o “burghezie roşie”.

Anul 1989 aduce libertatea de asociere şi, în martie 1990, se înfiinţeazã Liga Suporterilor Rapidişti, cu un numãr record de membri cotizanţi, cu filiale în ţarã şi strãinãtate, condusã de Mincea şi de Blondu’.

Suporterii “cu şcoalã” au încearcat o apropiere de Ligã, propunând înfiinţarea unei filiale “aristocratice”, idee care nu a fost acceptatã, în acel moment, de cei aflaţi la conducerea LSR.

A trebuit sã mai treacã o perioadã de peste 10 ani, sã se gãseasca sprijin financiar în persoana primarului sectorului 4 – Vasile Mihalache – şi în structurile masoneriei române, prin intermediul lui Moţu’ Pittiş şi nu numai.

Astfel, în iunie 2000 se înfiinţeazã Clubul Aristocratic Rapid, o asociere unicã de reprezentanţi ai elitelor profesionale, artistice, sportive, politice, economice, uniţi de o pasiune comunã – Rapid Bucureşti – asociere care a surprins întreaga lume.

Poate vã întrebaţi cum am ajuns eu sã fiu acceptatã în acest club unic?

Povestea a început cu multã vreme înainte, prin 1992, când m-am reîntâlnit cu un bun şi drag prieten – Mircea Vintilã. Am fost alãturi de el atunci când “Pasãrea Colibri” a ieşit din ou, fiind unul dintre primii şi cei mai înfocaţi fani ai grupului.

De multe ori, dupã concerte ne întâlneam la o bere şi eu stãteam cuminte într-un colţişor de masã şi priveam fascinatã pe cei patru magnifici: Florian
“ Moţu’ ” Pittiş, Mircea “Tetea” Baniciu, Mircea “ Ciocu’ “ Vintilã şi Vlady Cnejevici, ascultându-le poveştile, savurându-le glumele, asistând la naşterea unor cântece sau idei de spectacol, cu mult înainte ca acestea sã fie lansate pe scenã.

Revenind la fotbal şi la Moţu’ Pittiş, timp de mai bine de 7 ani, nu am îndrãznit sã mã adresez direct lui, pânã în ziua în care Rapid a câştigat titlul, în 1999. Atunci a descoperit el ce mare suporter eram şi ce avizatã în ale fenomenului fotbalistic, în general, şi rapidist, în special. Din acea zi, relaţia noastrã a devenit una foarte apropiatã, aşa încât în 2002, propunerea lui de a deveni membru al Clubului Aristocratic Rapid a venit foarte firesc.

Este foarte important sã mai fac o precizare; în acea perioadã lucram la un proiect deosebit: înfiinţarea ROMTOYS – Asociaţia Producãtorilor Români de Jocuri şi Jucarii – şi afilierea acestei asociaţii profesionale la ICTI – International Council of Toys Industries. În 1997, am reuşit sã duc la bun sfârşit acest proiect şi experienţa cãpãtatã mi-a fost de mare folos în a aduce nişte îmbunãtãţiri activitãţii Clubului Aristocratic Rapid.

Astfel, am propus şi s-au aprobat:

– limitarea numãrului de membri şi corelarea acestuia cu vechimea clubului Rapid;
– elaborarea unui Cod de onoare;
– înfiinţarea Senatului Clubulului Aristocratic;
– modificari organizatorice, inclusiv înfiinţarea unui departament de marketing şi comunicare, care sã atragã fonduri şi sã creeze evenimente pentru susţinerea istoriei, tradiţiei şi spiritului rapidist.

2002 – 2003 a fost o perioadã foarte frumoasã, cu întâlniri trimestriale, în restaurante elegante, cu aniversarea celor 80 de ani de la înfiinţarea echipei de fotbal, cu câştigarea unui nou titlu de campioni, etc.

Am avut şansa sã întâlnesc nişte oameni minunaţi, cu unii dintre ei rãmânând şi azi în legãturã, aşa cum este maestrul Dan Grigore sau nea Gicã Scurtu, omul cu muzeul Rapidului.

Îmi amintesc de una dintre cele mai frumoase întâlniri, la Casa Oamenilor de Ştiinţã, într-o salã extrem de elegantã, aşezaţi în jurul unei imense mese rotunde, cu un meniu sofisticat, participând la o conversaţie …..altfel despre acelaşi fotbal, care mi-a folosit mai târziu, în cariera mea jurnalisticã.

Vremuri apuse!

Ca orice lucru extraordinar, Clubul Aristocratic Rapid a stat în gât multora, primul dintre aceştia fiind – cine altul decât – george copos.

Iniţial, prezenţa lui nu a fost acceptatã; din pãcate, a existat – în persoana preşedintelui Clubului Aristocratic – o verigã slabã, ce s-a lãsat amãgit de promisiunile mincinoase ale lui copos, care a aplicat, încã odatã, principiul lui preferat de viaţã: “divide et impera”.

Îmi amintesc cã la prima întâlnire a Clubului Aristocratic la care a fost invitat, copos ne-a oferit 4% din acţiunile viitoarei societãţi pe acţiuni SC Rapid SA şi o sponsorizare de 5.000 dolari anual. A doua zi, când preşedintele clubului s-a dus sã finalizeze tranzacţia, zotta i-a cerut bani pe acţiuni, refuzând însã sã îi dea chitanţã în care sã se menţioneze destinaţia acestora.

Începutul sfârşitului Clubului Aristocratic Rapid poate fi considerat momentul în care a fost invitat Giovanni Becali. A fost semnalul prin care mai mult de 70 de membri s-au retras, deoarece principiile şi valorile morale ale iniţiatorilor erau cãlcate în picioare.

Ruptura definitivã între cei 5 membri fondatori s-a petrecut, tot datoritã lui copos şi a echipei lui de conducere, în iunie 2003, când a creat disensiuni grave, prin neinvitarea tuturor conducãtorilor Clubului Aristocratic la ceremoniile de sãrbãtorire a victoriei în campionat.

Apoi, moartea lui Moţu’ Pittiş, acum 5 ani a mai închis o paginã în istoria Clubului Aristocratic Rapid.

Absurd şi trist sfârşit de poveste!

8 decembrie 2012
Bucureşti

Advertisements