Copiii Grantului

Îi întâlneşti peste tot: pe stradã, în curtea şcolii, la stadion, în piaţã, în parc, purtând, cu mândrie, câte un simbol vişiniu al pasiunii lor pentru echipa cu care au ţinut şi ţin bunicii, pãrinţii, fraţii lor mai mari: o cãciuliţa, un fular, o insignã!

Şi chiar dacã nu ar purta aceste însemne, i-ai recunoaşte dupã privirea inteligentã şi curatã, dupã zâmbetul firav din colţul gurii, dupã mersul uşor şmecheresc şi dupã bunãtatea şi blândeţea figurii, ascunse de prea multe ori într-un chip asprit de o viaţã prea grea pentru nişte copii.

Au un al şaselea simţ şi sunt gata, în orice clipã, sã te amendeze, dacã te simt cã nu eşti “de al lor”: şi nu se înşealã, niciodatã, aşa cum nu se înşealã un câine maidanez, care atacã numai pe cei încãrcaţi cu energii negative.

O sã vã prezint doar 4 dintre ei, toţi bãieţi, pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor şi care mi-au rãmas în suflet şi în minte, prin inocenţa lor angelicã. Nu le ştiu numele, nu i-aş mai recunoaşte acum, dar îi iubesc, ca şi cum ar fi copiii mei.

Pe primul nu l-am întâlnit pe stadion, la un meci de fotbal, ci într-un teatru de varã, cel din parcul Bazilescu, în urmã cu mulţi, mulţi ani. În vremea aceea, exista o stagiune estivalã, susţinutã de mari actori ai teatrului Giuleşti, chiar dacã vara teatrele erau în vacanţã.

Se juca “Steaua fãrã nume”, piesã scrisã de Mihail Sebastian, cu superba Dina Cocea şi tânãrul Ştefan Iordache în rolurile principale. Teatrul era plin pânã la refuz, oamenii stãteau şi pe trepte şi urmãreau, cu sufletul la gurã, povestea de dragoste ce se înfiripa între o tânãrã bogatã, rãsfãţatã de soartã şi un biet profesor de matematicã, dintr-un oraşel de provincie, în care nici mãcar acceleratul nu oprea, decât dacã cineva trãgea semnalul de alarmã.

Între spectatori era rãtãcit şi puştiul despre care vã voi povesti, care nu avea mai mult de 9 – 10 ani. Îmbrãcat într-un şort decolorat, cu un maieu murdar, pe care scrisese cu creion chimic “Rapid”, încãlţat cu nişte tenişi aproape rupţi, plin de praf, transpirat, bãiatul se aşezase pe marginea din stânga scenei, cu picioarele atârnând în fosã şi urmãrea piesa cu încordare, mişcându-şi buzele într-o serie de replici şoptite şi comentarii proprii la drama ce se petrecea sub ochii lui, cu care se identificase total.

Dacã aţi vãzut piesa, ştiţi cã în scena finalã, frumoasa necunoscutã, ajunsã întâmplãtor în casa profesorului Marin Miroiu, dupã o noapte de vis, decide sã se reîntoarcã în lumea strãlucitoare şi goalã de conţinut din care venise, lãsându-l pe bietul profesor îndurerat, strigând-o într-o replicã finalã, spusã pe cãderea cortinei: “Mona, Mona!!!

Şi atunci s-a întâmplat un lucru incredibil: micul meu rapidist, cu ochii plini de lacrimi a sãrit pe scena, trãgându-l tare de hainã şi încurajându-l bãrbãteşte pe Ştefan Iordache: “N-o mai striga, mã, degeaba, nu vezi cã a plecat?!”

Dupã o clipã de uimire şi de linişte, toatã sala a izbucnit în aplauze, doamna Dina Cocea l-a luat în braţe şi l-a sãrutat, iar lumea din sala râdea şi plângea, în acelaşi timp, cum nu am mai vãzut niciodatã, de atunci şi pânã azi, la un spectacol de teatru!

Al doilea personaj face parte din categoria “şmecheraşi” de cartier. Întâmplarea s-a petrecut în autobuzul 178, când mergeam la meci. Undeva pe la Basarab, au urcat 3 bãieţi, în vârsta de 11 – 12 ani, având fulare şi steaguri alb-vişinii. Unul dintre ei – eroul nostru – avea în mânã o dozã de bere şi în colţul gurii o ţigarã aprinsã. Urcându-se în autobuz, a început sã o facã pe zmeul, sã înjure în gura mare şi sã îsi bage p….a în toţi morţii!!!

Ghinionul lui a fost cã în autobuz erau douã babe, un pic afumate, care veneau de la un parastas (le auzisem vorbind în spatele meu). Una dintre ele s-a sculat de pe scaun, l-a apucat de ureche şi a început sã îi tragã câteva scatoalce pe spinare, cu umbrela, întrebându-l: “Ce ai zis, mã? Ce ziceai cã îţi bagi în morţii mei? Ia sã vad eu ce ai tu în pantaloni, mã, puţã!!” Şi încerca sã îi tragã jos pantalonii de trening vişinii!

Luat prin surprindere, puştiul a început sã se zbatã şi sã plângã, în timp ce prietenii lui rãmãseserã încremeniţi! La prima staţie, baba i-a luat ţigara şi berea şi i le-a aruncat pe uşã, nelãsându-l sã coboare! Şi l-a ţinut aşa pânã la stadion! Am coborât împreunã, m-am dus lângã el şi i-am dat o batistã sã îşi şteargã nasul şi ochii. S-a uitat la mine, speriat. L-am luat de mânã şi am intrat amândoi la tribuna oficialã, pe baza legitimaţiei mele de jurnalist. Nu a scos o vorbã toatã repriza; la pauzã, m-a rugat sã îl las sã plece la galerie, nu înainte de a-mi promite cã nu o sã mai bea, nu o sã mai fumeze şi nu o sã mai înjure niciodatã! Şi ştiţi ceva? L-am crezut!

Aşa cum l-am crezut şi pe bãieţelul care a venit în iunie 2004, la Romexpo, la târgul KIDEX, unde am organizat o întâlnire dintre copiii din galerie şi câţiva fotbalişti rapidişti, între care, cel de care îmi amintesc cu mult drag, este Daniel “Nico” Nicolae.

Între cei aproape 50 de copii prezenţi în salã, îmbrãcaţi toţi în tricouri noi, vişinii, primite în dar de 1 iunie de la club şi componenţii echipei s-a încins un dialog extraordinar. Dintre toţi, cel mai mult m-a impresionat un bãieţel slãbuţ, palid, cu o voce firavã şi cu ochii plini de lacrimi, care a spus urmãtoarea frazã memorabilã: “Dacã aţi ştii câtã bãtaie am mâncat eu pentru voi, de la copiii din clasa mea, care sunt toţi ştelisti, nu aţi mai pierde nici un meci. Pentru cã dacã voi câştigaţi, nu îmi mai pasã de bãtaie!”

Ultima şi poate cea mai dragã amintire despre un copil al Grantului este cea legatã de cãlãtoria la Craiova, la acel meci blestemat, în urma cãruia am pierdut campionatul din 1998. Cu un sfert de orã înainte de terminarea meciului, enervatã şi scârbitã de ceea ce se întâmpla pe teren, am plecat de pe stadion şi m-am urcat în autobuzul care urma sã ne ducã la halta Banu Mãrãcine, unde era garat trenul care ne adusese la Craiova. Partida s-a încheiat, am pierdut campionatul (peste o sãptãmânã “ne-am rãzbunat” câştigând Cupa României, în faţa aceloraşi olteni debusolaţi) şi am pornit trişti, cãtre casã. Lângã mine s-a aşezat un bãieţel, nu mai mare de 9 ani, care plângea în hohote. L-am luat în braţe, i-am dat sã mãnânce un sandwich, un mãr şi sã bea puţinã apã. Autobuzele au ieşit din centru şi s-au îndreptat cãtre garã, trecând printr-un cartier mãrginaş al Craiovei. Acolo, pe la porţi, femeile stãteau care pe bãnci, care pe scãunele cu 3 picioare, la o bârfã duminicalã. Vãzându-ne, au început sã ne facã cu mâna, bucuroase de evenimentul care spãrgea monotonia unei dupã amieze liniştite de varã. Atunci, micul meu coleg de suferinţã, cu inima zdrobitã de eşecul neaşteptat şi nemeritat, s-a ridicat în picioare pe scaun, a scos capul pe fereastrã şi a început sã le înjure pe bietele femei. L-am potolit cu greu şi l-am întrebat ce vinã au acestea pentru faptul cã noi am pierdut meciul. Rãspunsul lui a identificat, exact şi filozofic, rãdãcina rãului, care tocmai ni se întâmplase: “Dã-le dracului de muieri proaste, cã unele ca astea i-au nãscut pe oltenii ãia puchinoşi, care ne-au bãtut azi!”

În acel moment, nu ştiam ce sã fac, sã râd sau sã plâng! Am ajuns la garã, el a alergat la tren şi a ocupat douã locuri, la fereastrã, m-a ajutat sã urc în tren, apoi s-a cuibãrit lângã mine şi a dormit dus pânã la Bucureşti, tresãrind, din când în când, prin somn şi strigând:”Rapid olé,olé,olé!”

Cum sã nu îi iubeşti pe ei, pe copiii soarelui, pe copiii Grantului şi cum sã nu faci totul ca aceşti copii sã vinã la stadion, sã se bucure de victoriile favoriţilor lor sau sã sufere la înfrângere, sã trãiascã, de la cele mai fragede vârste, în spiritul echipei Rapid, echipa celor mulţi, buni, generoşi, inteligenţi, cinstiţi, muncitori, adicã în spiritul nemuritor care le-a fost transmis, genetic, de 4 generaţii de suporteri?!

Bucureşti
22 noiembrie 2012

Advertisements

De ce nu te vreau in Giulesti, george copos?!

La aceastã întrebare rãspunsul meu este simplu: “D’aia!”

M-aş putea opri aici; am sã fac totuşi efortul sã gãsesc 10 motive, cât se poate de obiective, pentru care rãspunsul la întrebare este atât de ferm.

Vârsta mea constituie, uneori, un avantaj, pentru cã mi-a permis sã fiu prezentã pe stadion 58 de ani din cei 89 câţi are clubul Rapid azi.

În plus, faptul cã îmi antrenez “muşchii minţii” în fiecare zi, jucând GO, mã face sã ţin minte, pânã la detaliu (avantajul femeilor!), lucruri pe care mulţi alţii le uitã, mai ales acele lucruri care m-au impresionat, plãcut sau nu!

Imediat dupã ce “marea bramburealã” din decembrie ’89 s-a încheiat, în jurul Rapidului au început sã roieascã tot felul de personaje dubioase, ce şi-au dorit sã se infiltreze în conducerea secţiei de fotbal, care pe atunci aparţinea Clubului Sportiv Rapid, cu gânduri mai mult sau mai puţin curate.

Îmi aduc perfect aminte cã, unul dintre cei cãrora le curgeau balele dupã Rapid, era Miticã Dragomir, care a fost “alungat cu pietre” din Giuleşti. Poate şi asta explicã “marea dragoste” pe care ne-o poartã azi!

În toamna anului 1992, a apãrut pe stadion un personaj incolor, inodor, insipid, lunecos şi rece ca un şarpe, care s-a fãcut util prin faptul cã aproviziona tribuna oficialã cu savarine şi pateuri. Uneori nu prea proaspete, aşa încât odatã, toţi cei care au mâncat la pauzã pateuri cu ciuperci, au fost loviţi de o “cufurealã” zdravãnã, ceea ce i-a adus o ploaie de înjurãturi, pe care le-a înghiţit cu stoicism (se pare cã este imun la acest gen de abordãri, de aici lipsa lui de reacţie bãrbãteascã!).

Pe nesimţite, prezenţa lui a fost acceptatã, iar cu timpul a reuşit sã îi pãcãleascã pe cei care se implicaserã în viaţa secţiei de fotbal, care între timp se desprinsese de club (fatalã greşealã managerialã) şi sã se reorganizeze într-o asociaţie sportivã independentã, în care – surprizã!!! – copos avea o poziţie foarte puternicã, majoritarã, fãrã însã sã investeascã pe mãsurã.

Galeria îi striga deja:”Cu gogoşi şi minciunele, te-ai facut sponsor, mişele!”, dar el îşi vedea de drum şi începuse sã îşi facã imagine publicã pe seama valorosului brand Rapid.

Zeci de oameni de bunã credinţã, rapidişti adevãraţi i-au cazut în plasã şi i-au dat bani pentru o iluzie.

Performanţele, obtinuţe de echipã în perioada imediat urmãtoare, i se datoreazã, exclusiv, lui Mircea Lucescu care a investit bani şi muncã în Rapid din douã motive:

– pentru cã nu a putut sã o facã la Dinamo, din cauzã cã nu a avut loc de Cornel Dinu;
– pentru cã a vrut sã îi facã lui Rãzvãnel “cadou” o echipã de fotbal.

Din momentul în care Lucescu a plecat, a început ….sfârşitul perioadei de glorie (artificialã) la Rapid.

De-a lungul anilor, am urmãrit cu mare atenţie deciziile manageriale ale lui copos şi am putut constata, statistic, cã, de câte ori lucrurile începeau sã meargã bine, lua câte o hotãrare care te lãsa cu gura cãscatã şi dãrâma toatã construcţia oricãrui antrenor, echipã sau manager al clubului.

Pe blogul sau, copos are un motto foarte, foarte cinic:

“Un om de succes este cel care poate construi o fundaţie solidã din cãrãmizile pe care alţii le-au aruncat în el.”
Altfel spus, toate “cãrãmizile” pe care suporterii, partenerii de afaceri, sponsorii, antrenorii, jucãtorii şi mass media le-au aruncat în el, le-a folosit pentru a-şi construi o imagine publicã forte, care l-a dus în Parlamentul României şi în topul celor mai bogaţi oameni din ţarã.

Pe acelaşi blog, pe aceeaşi paginã, cu acelaşi cinism otrãvit, se plânge suporterilor cã este crizã economicã şi cã, de aceea nu poate investi în Rapid, şi, culmea ironiei, se laudã cã, citez:

“Pe baza performanţelor sale economice S.C. Ana Hotels S.A. s-a plasat pe primul loc pe ţarã la categoria „Întreprinderi Mari” din domeniul industriei hoteliere, atât în ceea ce priveşte cifra de afaceri cât şi în ceea ce priveşte productivitatea”.

Mie mi se pare cã existã ceva ….putred în acest om:

– pe de o parte se prezintã ca fiind un mare om de afaceri cu investiţii profitabile în diferite domenii de activitate (hotelier, industrie, imobiliare, etc);
– pe de altã parte, nu este capabil, în 20 de ani, sã eficientizeze activitatea clubului de fotbal, mãcar la nivelul recuperãrii banilor investiţi (de obicei banii altora!).

Pãrerea mea este cã de afacerile lui copos se ocupã adevãraţii proprietari şi manageri, care stau în umbra lui, în timp ce el, “conduce” clubul Rapid spre distrugere, intenţionat sau din prostie.

Din pãcate pentru noi, rapidiştii “nãscuţi, nu fãcuţi”, singura cale de a scãpa de el este ca cei care îl conduc, ca pe o marionetã, sã îl dea la o parte, vãzând cã nu a reuşit în 20 de ani:

– fie sã distrugã de tot echipa şi spiritul Rapidului;
– fie sã îl aducã la nivelul performanţelor sportive şi economice cu care se laudã.

Depinde de ce sarcinã a avut de la început!

Sau, poate, justiţia românã îşi va face datoria pânã la capãt?!

Rezumând cele spuse mai sus, am sã vã spun cele 10 motive care m-au îndeamnat sã scriu aceste rânduri.

De ce nu te vreau în Giuleşti, george copos?

Pentru cã:

1. din prima zi în care ai cãlcat pe pãmântul sfânt al Giuleştiului, ai venit cu gânduri ascunse;
2. nu ştii/nu poţi sã te porţi ca un bãrbat adevãrat;
3. ai folosit imaginea curatã a Rapidului ca pe o trambulinã de lansare în viaţa publicã, politicã şi economicã;
4. ai cãlcat în picioare tradiţiile, istoria şi culorile drapelului Rapidului;
5. consideri oamenii o marfã, care poate fi vândutã şi cumpãratã;
6. deviza ta preferatã este “dezbinã şi stãpâneşte”;
7. minţi, aşa cum respiri;
8. acţionezi tot timpul la limita legii;
9. esti dinamo-stelist;
10. urãşti Rapidul şi de 20 de ani ai acţionat constant pentru distrugerea lui.

Aşa sã îţi ajute Dumnezeu!

Bucureşti,
13 noiembrie 2012

Clubul Aristocratic Rapid

Credo quia absurdum! Cred pentru cã este absurd!

Acesta este crezul sub care o mânã de suporteri ai Rapidului s-au strâns şi au înfiinţat Clubul Aristocratic Rapid, în iunie 2000.

Sã amintim numele acestor membri fondatori:

– Gheorghe Scurtu;
– Emil Dumitriu;
– Constantin Firãnescu;
– Cristian Troncotã;
– Radu Mihai;
– Mihai Pârvu.

Primul lucru absurd în istoria acestui proiect utopic este acela cã suporterii echipei care reprezenta clasa muncitoare, “ciocãnarii” din Atelierele CFR-ului şi-au fãcut un Club Aristocratic.

Al doilea lucru absurd este faptul cã ideea acestui club elitist a fost lansatã în anii’60, pe vremea comuniştilor, când şeful ligii suporterilor era domnul Mircea Teodorescu (istoria se repetã şi azi şeful LSR este un alt Teodorescu – Dan Chelie!!).

Tot la capitolul “absurditãţi” istorice sã ne amintim cã stadionul din Giuleşti a fost inaugurat oficial în data de 10 iunie 1939. la 3 ani de la finalizarea construcţiei, în prezenţa celor mai aristocraţi dintre aristocraţi: Regele Carol al II lea (care a îngenunchiat pe gazonul giuleştean şi a sãrutat crucea vicarului patriarhal prezent pentru slujba de sfinţire), MS Mihai, la acea datã, Mare Voievod de Alba Iulia şi Prinţul Paul al Greciei,

La început “stratificarea” galeriei, s-a fãcut nu dupã cartierul din care proveneau suporterii, ci dupã apartenenţa membrilor sãi la o categorie profesionalã sau alta. De fapt, galeria era oglinda structurii, aproape militarizate, a CFR-ului, unde inginerii, economiştii, personalul tehnico-adminstrativ nu se “amestecau” cu muncitorii, fãrã ca acest lucru sã fie considerat o insultã sau o lipsã de apreciere, ci doar o relaţie disciplinarã, de subordonare, normalã.

A urmat o perioada excepţionalã, deschisã de succesul echipei de fatbal, in 1967 si continuatã de voleibaliştii, handbalistele, baschetbalistele, atletele, halterofilii de la CS Rapid, care au propulsat clubul feroviar în elita sportului românesc şi care a determinat conducãtorii vremii (susţinãtori ai “clonelor” sovietice) sã devinã îngrijoraţi de aceastã “explozie vişinie”, necontrolatã şi necontrolabilã prin directive de partid.

Cu “mijloace specifice” – ca sa citez un clasic în viaţã -dincolo de fenomenul sportiv, am fost puşi la colţ, trimişi in divizia B, nedreptãţiţi.

Şi atunci, iarãşi a intervenit reacţia “absurdã” a galeriei, care în loc sã abandoneze echipa, devine mai puternicã, mai unitã şi mai înverşunatã împotriva conducãtorilor comunişti ai ţãrii, cei care îşi clamau originea revoluţionarã în atelierele CFR, dar care se transformaserã într-o “burghezie roşie”.

Anul 1989 aduce libertatea de asociere şi, în martie 1990, se înfiinţeazã Liga Suporterilor Rapidişti, cu un numãr record de membri cotizanţi, cu filiale în ţarã şi strãinãtate, condusã de Mincea şi de Blondu’.

Suporterii “cu şcoalã” au încearcat o apropiere de Ligã, propunând înfiinţarea unei filiale “aristocratice”, idee care nu a fost acceptatã, în acel moment, de cei aflaţi la conducerea LSR.

A trebuit sã mai treacã o perioadã de peste 10 ani, sã se gãseasca sprijin financiar în persoana primarului sectorului 4 – Vasile Mihalache – şi în structurile masoneriei române, prin intermediul lui Moţu’ Pittiş şi nu numai.

Astfel, în iunie 2000 se înfiinţeazã Clubul Aristocratic Rapid, o asociere unicã de reprezentanţi ai elitelor profesionale, artistice, sportive, politice, economice, uniţi de o pasiune comunã – Rapid Bucureşti – asociere care a surprins întreaga lume.

Poate vã întrebaţi cum am ajuns eu sã fiu acceptatã în acest club unic?

Povestea a început cu multã vreme înainte, prin 1992, când m-am reîntâlnit cu un bun şi drag prieten – Mircea Vintilã. Am fost alãturi de el atunci când “Pasãrea Colibri” a ieşit din ou, fiind unul dintre primii şi cei mai înfocaţi fani ai grupului.

De multe ori, dupã concerte ne întâlneam la o bere şi eu stãteam cuminte într-un colţişor de masã şi priveam fascinatã pe cei patru magnifici: Florian
“ Moţu’ ” Pittiş, Mircea “Tetea” Baniciu, Mircea “ Ciocu’ “ Vintilã şi Vlady Cnejevici, ascultându-le poveştile, savurându-le glumele, asistând la naşterea unor cântece sau idei de spectacol, cu mult înainte ca acestea sã fie lansate pe scenã.

Revenind la fotbal şi la Moţu’ Pittiş, timp de mai bine de 7 ani, nu am îndrãznit sã mã adresez direct lui, pânã în ziua în care Rapid a câştigat titlul, în 1999. Atunci a descoperit el ce mare suporter eram şi ce avizatã în ale fenomenului fotbalistic, în general, şi rapidist, în special. Din acea zi, relaţia noastrã a devenit una foarte apropiatã, aşa încât în 2002, propunerea lui de a deveni membru al Clubului Aristocratic Rapid a venit foarte firesc.

Este foarte important sã mai fac o precizare; în acea perioadã lucram la un proiect deosebit: înfiinţarea ROMTOYS – Asociaţia Producãtorilor Români de Jocuri şi Jucarii – şi afilierea acestei asociaţii profesionale la ICTI – International Council of Toys Industries. În 1997, am reuşit sã duc la bun sfârşit acest proiect şi experienţa cãpãtatã mi-a fost de mare folos în a aduce nişte îmbunãtãţiri activitãţii Clubului Aristocratic Rapid.

Astfel, am propus şi s-au aprobat:

– limitarea numãrului de membri şi corelarea acestuia cu vechimea clubului Rapid;
– elaborarea unui Cod de onoare;
– înfiinţarea Senatului Clubulului Aristocratic;
– modificari organizatorice, inclusiv înfiinţarea unui departament de marketing şi comunicare, care sã atragã fonduri şi sã creeze evenimente pentru susţinerea istoriei, tradiţiei şi spiritului rapidist.

2002 – 2003 a fost o perioadã foarte frumoasã, cu întâlniri trimestriale, în restaurante elegante, cu aniversarea celor 80 de ani de la înfiinţarea echipei de fotbal, cu câştigarea unui nou titlu de campioni, etc.

Am avut şansa sã întâlnesc nişte oameni minunaţi, cu unii dintre ei rãmânând şi azi în legãturã, aşa cum este maestrul Dan Grigore sau nea Gicã Scurtu, omul cu muzeul Rapidului.

Îmi amintesc de una dintre cele mai frumoase întâlniri, la Casa Oamenilor de Ştiinţã, într-o salã extrem de elegantã, aşezaţi în jurul unei imense mese rotunde, cu un meniu sofisticat, participând la o conversaţie …..altfel despre acelaşi fotbal, care mi-a folosit mai târziu, în cariera mea jurnalisticã.

Vremuri apuse!

Ca orice lucru extraordinar, Clubul Aristocratic Rapid a stat în gât multora, primul dintre aceştia fiind – cine altul decât – george copos.

Iniţial, prezenţa lui nu a fost acceptatã; din pãcate, a existat – în persoana preşedintelui Clubului Aristocratic – o verigã slabã, ce s-a lãsat amãgit de promisiunile mincinoase ale lui copos, care a aplicat, încã odatã, principiul lui preferat de viaţã: “divide et impera”.

Îmi amintesc cã la prima întâlnire a Clubului Aristocratic la care a fost invitat, copos ne-a oferit 4% din acţiunile viitoarei societãţi pe acţiuni SC Rapid SA şi o sponsorizare de 5.000 dolari anual. A doua zi, când preşedintele clubului s-a dus sã finalizeze tranzacţia, zotta i-a cerut bani pe acţiuni, refuzând însã sã îi dea chitanţã în care sã se menţioneze destinaţia acestora.

Începutul sfârşitului Clubului Aristocratic Rapid poate fi considerat momentul în care a fost invitat Giovanni Becali. A fost semnalul prin care mai mult de 70 de membri s-au retras, deoarece principiile şi valorile morale ale iniţiatorilor erau cãlcate în picioare.

Ruptura definitivã între cei 5 membri fondatori s-a petrecut, tot datoritã lui copos şi a echipei lui de conducere, în iunie 2003, când a creat disensiuni grave, prin neinvitarea tuturor conducãtorilor Clubului Aristocratic la ceremoniile de sãrbãtorire a victoriei în campionat.

Apoi, moartea lui Moţu’ Pittiş, acum 5 ani a mai închis o paginã în istoria Clubului Aristocratic Rapid.

Absurd şi trist sfârşit de poveste!

8 decembrie 2012
Bucureşti

Altfel despre acelasi fotbal

Asociaţia Presei Sportive din România a împlinit de curând 85 de ani de existenţã. Sãrbãtoarea a adunat jurnalistii sportivi, de ieri şi de azi, sub cupola Ateneului Român, s-au citit discursuri laudative, s-au împãrţit premii, diplome, pupãturi, toatã lumea a fost fericitã.

Din pãcate, realitatea oferitã de mass media sportivã românã este cu totul alta decât cea prezentã într-o locaţie elegantã, cu oameni îmbrãcaţi “la 4 ace”, folosind un limbaj elegant, chiar sofisticat, pe alocuri. Prãpastia dntre acest eveniment de clasã şi prestaţia jurnalistului sportiv Gabi Safta pe stadion, la meciul Steaua – Rapid este uriaşã!

Presa sportivã de azi este, din pãcate, una de tip tabloid, în care performanţa sportivã este ultima oglinditã în editoriale, reportaje, interviuri, ştiri.

Bârfe, mondenitaţi, limbaj trivial, jurnalişti corupţi, plãtiţi de patroni de cluburi, lipsã de profesionalism, sex (care vinde orice!) şi, nu în ultimul rând, o mizerabilã stãpânire a limbii române – iatã pe scurt cum aratã mass media sportivã din România.

Fotbalul se bucurã de cea mai mare atenţie din partea jurnalistilor sportivi, dar aceasta nu înseamnã cã, dacã cineva doreşte sã se informeze corect, un ziar, o emisiune TV sau radio îl poate ajuta prea mult. Aţi putea spune “cum e turcul şi pistolul”, altfel zis cum este fotbalul, aşa este şi presa care îl reflectã şi aţi avea perfecta dreptate.

În trecutul nu prea îndepãrtat, rubricile de sport din ziarele de specialitate sau din cotidiene purtau, semnãturi celebre ale unor jurnalişti sau scriitori de renume ca: Ioan Chirilã, Fãnuş Neagu, Ion Bãieşu, Radu Cosaşu, Tudor Vornicu, Aurel Neagu, Hristache Naum, Victor Bãnciulescu şi mulţi alţii. Articole spumoase, analize pertinente, obiectivitate, bijuterii literare – aceasta era imaginea presei sportive autohtone, pânã nu de mult.

În general, mass media sportivã este cea chematã sã reflecte imaginea unui sport – în cazul nostru fotbalul; aceasta nu înseamnã cã alte forme de exprimare nu au încercat sã suprindã fenomenul numit “sportul rege”, în toate dimensiunile lui.

Pictori, muzicieni, coregrafi, regizori de film, scriitori au cuprins în operele lor, cu mijloace specifice de exprimare artisticã, o imagine completã a acestui joc, a cãrui istorie se întinde pânã în China dinastiei Han (206 i.Hr – 220 d.Hr), unde se practicã un joc asemãnator fotbalului denumit Tsu-Chu (Tsu=a lovi, Chu=minge din piele umplutã cu câlţi sau iarbã).

Din cartea LUDEO ERGO SUM (Mã joc, deci exist) scrisã de prietenul meu – domnul prof. dr. Cristian Chesuţ, de la Universitatea de Artã si Design din Cluj – am cules informaţiile de mai jos, pe care vi le ofer cu drag.

Fotbalul în arta plasticã şi fotograficã a fost subiect de inspiraţie pentru pictori şi fotografi renumiţi, dintre care îi amintesc doar pe:

– Henri Le Douanier Rousseau – Jucãtori cu mingea – 1908;
– Robert Delaunay – ciclul de acuarele Fotbal – 1917;
– Aleksandr Deineka – Portarul – 1934;
– Pablo Picasso – Fotbaliştii – 1934;
– Salvador Dali – desen Gol – 1938;
– Juan Miro – litografia Fiesta, creatã pentru Campionatul Mondial de Fotbal
Spania, 1982;
– Iosif Bene – ulei Echipa şcolii;
– Dorian Szasz – ciclul de peste 30 de lucrari Fotbal;
– Paul Greenwood – Beautiful game;
– Leonid Beleaev – Fotbal – 1971;
– expoziţia de artã fotograficã “Fotbalul, limbaj universal” cu peste 40 de lucrãri semnate de Peter Marlow, Martin Parr, Economopoulos, Gruyaert, Koudelka, List, Lisa Sarfati, Henri Cartier-Bresson, Ferdinando Scianna, Herbert List, Martine Franck (colecţia Magnum Photos), 2006.

Nici muzicieni renumiţi, pasionaţi de fotbal nu s-au lãsat mai prejos şi au compus atât imnurile echipelor preferate, dar şi lucrãri muzicale de mare anvergurã. Sã îi amintim aici pe:

– compozitorul rus Dmitri Şostakovici (care era şi arbitru), care a scris suita Fotbal;
– brazilianul Eduardo Techa, care a scris Suita pentru fotbal, cu ocazia înscrierii de Pele a golului cu numãrul 1000, în 1969;

Baletul – ca artã a mişcãrii armonioase a corpului omenesc – s-a inspirat din dinamismul meciurilor de fotbal şi aşa au apãrut spectacole de neuitat, dintre care vã semnalez doar 4:

– Charlie Chaplin – patomima Meciul de fotbal, 1910
– Leonide Massine – baletul Football, Paris, 1917;
– Robert Delaunnay – baletul Fotbalistul, Moscova, 1930;
– Igor Moiseev – tablou coregrafic Fotbal, Opera Românã Bucureşti, 1945.

Nici marele ecran nu a scãpat de “febra fotbalului”, având ca rezultat filme regizate de:

– Z. Korda – Cei 11 Diavoli, 1926;
– Raf Valone – Eroii de duminica, 1950,
– Renato Salvadore – Duminica oamenilor cumsecade, 1950;
– Theo Lingen – Teodor în poartã, 1950;
– Darry Cowl – Şmecherul, 1957;
– Jean-Jaques Annaud – Lovitura cu capul , 1958;
– John Huston – Victory, 1982, acesta din urmã fiind preferatul meu.

Marii scriitori, strãini şi români, s-au întrecut în a scrie romane, nuvele, poeme inspirate de pasiunea lor pentru fotbal:

– Jean Giradoux – Gloria fotbalului;
– Henry de Montherlant – trilogia Olimpicii;
– Allan Sillitbe – Meciul;
– Dino Buzzati – Campionissimi;
– Karel Polacek – Offsaid;
– Brian Glenwille – Abed Time;
– Franklin Foer – How soccer explain the world:An unlikely theory of
globalization;
– Gaetano Camillo – Quando il calcio diventa amore;
– Mihail Pop – Ultimul minut, 1958;
– Eugen Barbu – Unsprezece, 1960;
– Ionel Teodoreanu – Calul, 1936;
– D.R. Popescu – Începutul şi sfârsitul lui Posmoc al II lea, 1964;
– Ion Bãieşu – Fotbalul – joc de bãrbati, 1971;
– George Mihalache – Il Dio şi diavolii din faţa porţii, 1979;
– Teodor Mazilu – Fotbalul nu a fost creat de diavol , 1972;
– Fãnuş Neagu – Cronici de carnaval , 1972 şi Cronici afurisite, 1977;
– Radu Cosaşu – Cinci ani cu Belphegor , 1975;
– Dorin Almãşan – Mingea şi prietenii sãi , poezie, 1993.

Aceasta simplã înşiruire vã poate convinge cã fotbalul poate fi reflectat în zeci de feluri, inteligente, elegante. Sper cã v-am stârnit o minimã curiozitate şi veţi încerca sã cãutaţi (mãcar pe internet, dacã nu în bibliotecã) informaţii suplimentare despre subiectele din aceastã listã de opere artistice, având ca punct comun fotbalul.

Inspiratã de aceastã abordare originalã, am fãcut şi eu o încercare curajoasã, unicã în peisajul media din România, de a vorbi ….altfel despre acelaşi fotbal. Am scris scenariul unei emisiuni de televiziune, având acelaşi titlu ca şi povestea aceasta.

M-am bucurat de sprijinul total al bunului meu prieten Doru Dumitrescu, de la Televiziunea Românã, de munca excepţionalã a unei echipe de profesionişti din TVR, condusã de producãtoarea Elena Ştirbescu şi regizorul Radu Dãnilã, de cadrul rafinat oferit de Casa Vernescu şi, în seara de 7 iulie 2006, înaintea finalei Campionatului Mondial de Fotbal, emisiunea, având 90 de minute şi 11 invitaţi, a fost difuzatã pe TVR 1.

Invitaţii de marcã (multi dintre ei rapidişti înfocaţi), dintre care îi amintesc pe acad. Solomon Marcus, pianistul Dan Grigore, regizorul Alexandru Tocilescu, jurnalistul Tudor Octavian, criticul de arta Pavel Şusarã, istoricul Cristian Troncotã, ş.a., “arbitraţi” de fermecãtoarea moderatoare Irina Pãcurariu, au oferit un spectacol de zile mari, foarte apreciat de telespectatori.

Vã lãs sã urmãriţi fragmente din emisiune, în linişte, pe site-ul:

http://www.dorudumitrescu.ro/gold/fotbalu-i-arta/

Bucureşti,
10 noiembrie 2012

Vorbe intelepte

Un vechi proverb indian spune cã oamenii se împart în trei categorii: înţelepti, deştepţi şi proşti.

Întelepţii învaţã din greşelile altora, deştepţii din propriile erori, iar proştii nu învaţã niciodatã, nimic.

Nu mi-am dorit sã fiu înţeleaptã, dar deşteaptã, da! Pentru simplu motiv cã am vrut sã fac greşelile mele, sã mã dau cu capul de pragul de sus ca sã îl vãd pe cel de jos, sã mã las înşelatã de falşi prieteni, sã iubesc pe cine nu trebuie, într-un cuvânt sã trãiesc!

Totuşi am un mare respect pentru oamenii deştepţi, care, cu trecerea vremii, devin întelepţi. Şi. mai ales. îmi plac vorbele de duh pe care aceştia le-au spus, de-a lungul timpului, despre fotbal; fotbal pe care ei nu îl vãd ca pe un simplu joc, ci ca pe un fenomen complex social, economic, politic, filozofic, cultural şi, uneori, sportiv.

Am avut şansa sã întâlnesc un astfel de om – pe domnul academician Solomon Marcus – pe care l-am avut invitat în mai multe emisiuni la radio şi televiziune – care m-a uimit cu modul în care analiza fotbalul, raportându-se la cu totul alte dimensiuni, decât cele pe care noi, oamenii de rând, le avem.

Iatã ce spune domnul academician :

“Gooooooooool! Marcare unui gol este un moment culminant, de adevãrat vertij, prin care fotbalul se detaşeazã de orice alt sport de echipã, de orice alt tip de competiţie sportivã, într-o anumitã arie geograficã a planetei noastre. Momentul de gol rezumã esenţa jocului de fotbal şi, în acelasi timp, explicã formidabila sa capacitate metaforicã. Fotbalul este o întreagã lume, iar lumea este, în anumite privinţe, un meci de fotbal. Desigur, goluri se marcheazã şi în alte jocuri sportive, dar numai în fotbal conduce la acea ameţealã generalã a jucãtorilor şi a spectatorilor, un adevãrat climax care dezlãnţuie imense energii.”

Si continua domnul profesor astfel:

“… fotbalul reproduce metaforic şi metonimic societatea umanã actualã, care şi ea are o naturã conflictualã, pe care numai parţial o desluşim deocamdatã, din cauza cã multe sunt foarte ascunse şi se lasã greu descoperite. Pentru a înţelege întregul potenţial cognitiv (metaforic sau modelator) al fotbalului, trebuie sã ţinem seama de variatele sale ipostaze: energeticã, sistemicã, informaţionalã, strategicã şi scenicã….

Trãim o crizã de încredere, instituţiile care ar trebui sã arbitreze situaţiile delicate nu mai sunt întotdeauna în stare s-o facã. Orfani de arbitru, de terapeut, ne refugiem în teritorii aparent mai sigure; fotbalul este unul dintre acestea”

Cam complicat, nu-i aşa? Şi atât de multe vorbe al cãror înţeles ne scapã multora dintre noi!!!!

Desi perceput, chiar de cei care l-au reinventat în forma modernã, actualã (englezii), ca un joc “respingãtor, trivial şi demn de dispreţ” – aşa cum îl definea Edward Chamberlayne – jocul cu balonul rotund a dat ocazia, de-a lungul timpului, unor oameni, de adevãratã valoare, sã îşi exprime opinii ….altfel despre acelaşi fotbal :

“Londonezii se întâlneau anual la sãrbatoarea Shrove Tuesday (Lãsata secului) la jocul cu mingea…Dupã masã, tot tineretul din cetate se aduna pe o câmpie în afara orasului, pentru frumosul joc cu mingea.”
William Fitzstephen – anul 1175

“ Nici un joc de fotbal nu va mai fi aprobat în oraşul Londra, iar cei care se vor abate vor fi pedepsiţi cu închisoarea.”

Regina Elisabeta I a Angliei

“Fotbalul este cel mai amar desert pe care-l consuma englezii şi cel mai rãscolitor sedativ pentru oamenii care-şi provoacã griji în speranţa cã le vor rezolva.”

George Bernard Show

“Fotbalul este marea defulare jucatã la doua porţi.”

Olaf Larsen

“Italienii pierd rãzboaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal şi meciurile de fotbal, ca şi cum ar fi rãzboaie.”

Winston Churchill

“Rugby-ul este un sport de golani practicat de domni, pe când fotbalul este un sport de domni practicat de golani”

Pierre de Coubertin

“Poarta pentru fotbalişti e ca biserica pentru creştini.”

Ernest Hemingway

“Se ştie pe Continent cã fotbalul european fãrã cel englez e ca un hot dog fãrã muştar.”

Sir Bobby Charlton

“Mingea este precum femeia, îi place sã fie rãsfãţatã”

Eric Cantona

“Fotbalul este simplu, dar este atât de greu sã joci simplu”
Johan Cruijff

“Nu cred cã exista cineva nãscut sã fie jucãtor de fotbal. E adevãrat cã te poţi naşte cu anumite calitãţi şi talent, dar nu se poate spune cã cineva s-a nãscut pentru a deveni un as al fotbalului.”

Pele

“Fotbalul, dupã noi, a rãsturnat cu cracii în sus toate teoriile economice, toate bla-bla-urile despre psihologie, sociologie, blenoragie etc. Şi i-a pus şi pe unii filozofi cu nasul la zid! Normele dreptului, structura statului, fericirea, casele, clasele?… Balonul rotund a învins toate sclifoselile, picioarele au învins toate cuvintele!… Ca sã fi fericit nu trebuie nici sã-ţi rozi coatele prin şcoli, nici sã te naşti dintr-o spiţã regalã, nici sã moşteneşti imperii de cafea!.. E suficient sã ai simţul golului!”

D.R.Popescu

“Fotbalul – talisman şi piatrã de altar. Iubire şi pedeapsã. Circ şi industrie. Adevãr sfânt amestecat cu adevãr pocit. Multã frumuseţe, nopţi de carnaval, dar şi dedesubturi tenebroase. Viaţa ca spectacol. Credinţa în vârtejul tinereţii. Curajul de a fi circari. Pentru cã fotbalul suntem noi toţi: cei care îl joacã şi cei care îl privesc. Religie asprã şi îmbunãtoare peste care bat clopote de piatrã rarã. Suntem fiii soarelui, iubim şi blestemãm cu aceeaşi bucurie dulce-amarã. În noi necheazã dãruirea, ascultarea şi dispreţul.”

Fãnuş Neagu

“ Rapid nu este doar o echipã de fotbal, este o stare de spirit!”

Florian Moţu’ Pittiş

Pentru comparaţie, nu mã pot abţine sã vã citez câteva citate celebre, intrate în folclorul stadioanelor, spuse de contemporanii noştri mai puţin …… întelepţi:

“Noi suntem rapidişti din tatã-n fiu, în afarã de fiul meu, care e stelist.”

Nicolae Vãcãroiu

“Este incontestabilã fortuirea ca românul sã fie un straşnic luptãtor sârb.”

Cornel Dinu

“Copii, mergeţi la şcoalã, cã şi şcoala e bunã la ceva!”

Gheorghe Hagi

“Ionel Ganea, ca om, e capabil sã infecteze pânã şi penicilina!”

Marian Iancu

“Cred cã dacã înscriam mai multe goluri decât ei, câştigam!”

Gabi Tamaş, dupã Germania – România 3-1

“Acest gol i-l dedic lui Ionuţ Badea, care a nãscut azi-dimineaţa o fetiţã, iar golul i-l dedic lui.”

Alexandru Bãlţoi

“M-am certat şi cu Miticã Dragomir, dar fãrã jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am fãcut zdreanţã, dar nu ne-am insultat.”

Gigi Becali

Judecaţi şi voi singuri care dintre aceştia este înţelept, deştept sau …….!

Bucureşti,
1 noiembrie 2012

O sã încep aceastã poveste cu o pildã spusã de pãrintele Teofil Pârâian de la Mânãstirea Sâmbãta:

“Câte unul îmi zice că înjură.
– Şi îi zic: De ce înjuri?
– Păi zice, că aşa îmi vine.
– Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine?
– Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om.
– Păi zic: Fii şi tu altfel de om!”

Şi am sã continui cu un proverb românesc care spune aşa: “De ce înjuri, mã, nu poţi sã dai?”, vorbã de duh, care dovedeşte cã, cea mai puternicã armã a omului, rãmâne cuvântul.

Vã rog frumos sã nu mã considerati o babã pisãloagã, care vã face observaţii, vã trage de urechi şi vã pune ardei iute pe limbã atunci când înjuraţi pe stadion.

Cineva – o persoana cu un simţ al umorului deosebit – spunea cã o înjurãturã bunã pe stadion are acelaşi efect ca o bãuturã rece pe o cãldurã toridã: te rãcoreşte pe moment, dar nu îţi potoleste setea şi te îndeamnã sã mai tragi una!

Problema este cã şi înjurãturile acestea sunt de mai multe feluri!

Când eram micã “înjuram” un vecin, care mã necãjea de câte ori pierdea Rapidul un meci; îi strigam, ascunsã dupã gard: ”Du-te în brânzã, nenea Agopian!”, apoi, fugeam în fundul curţii, ascunzându-mã de frica mamei!

Pe vreeeeemea meeeeea nu se înjura pe stadion; sau, dacã cineva o fãcea, era imediat apostrofat de cei din jur şi chiar scos afarã de oamenii de ordine (nu de stewarzi cum pompos se numesc azi). În tribunã erau multe femei şi mulţi copii, iar prezenţa acestora îi fãcea şi pe cei mai spurcaţi la gurã sã se gândeascã de douã ori înainte de a da drumul unei înjurãturi!

Aşa zisele înjurãturi de atunci erau cântece de adormit copiii, pe lângã obscenitãţile de azi. Se mai drãcuia uneori, se fluiera copios, se huiduia la greu, iar jucãtorii sau arbitrii atunci când greşeau, erau apostrofaţi cu apelative de genul “boilor, nesimţiţilor, hoţilor, etc. , dar nimic mai mult!

În schimb ironiile inteligente, mai fine sau mai grobiene, erau foarte la modã. Îmi amintesc de un episod amuzant, în care un mare fotbalist al epocii, care nu se prea omora cu alergatul pe teren, a fost interpelat de mucaliţii din tribuna a II a cam aşa:

– “ Mãi, nu te obosi prea tare cã transpiri sub limbã!”
– “Du-te la tribuna I a cã e mai multã umbrã; aici, la soare, faci insolaţie!”
– “Ia de aici pãlãria mea de paie şi evantaiul nevesti-mii şi fã-ţi vânt de pe teren!”

Atât l-au bombardat cu astfel de înţepãturi, încât omul a cedat nervos şi a cerut schimbarea la pauzã.

Trebuie sã fiu sincerã şi sã vã spun cã primele înjurãturi porcoase, de genul “bãga-mi-aş…” , nu le-am auzit pe stadionul de fotbal, ci pe terenul de tenis.

Anii ’70 aduseserã România – prin Nãstase şi Ţiriac – în rândul marilor puteri ale tenisului mondial. Eram studentã la Politehnicã şi urmãream toate meciurile de tenis, cu sufletul la gurã.

Şi a venit ziua marii finale a Cupei Davis, ce urma sã se joace la Bucureşti, cu echipa Statelor Unite ale Americii, pe terenurile din parcul cu platani, din Cotroceni. Numãrul de spectatori care putea vedea meciurile era destul de mic, aşa cã, peste noapte, s-au ridicat nişte tribune improvizate, pe o schelãrie metalicã, cu bãncuţe de lemn. Biletele erau foarte scumpe pentru buzunarele noastre de studenţi pârliţi; de aceea, împreunã cu Ionuţ, un bun coleg de facultate, am decis sã facem cumva sã mergem mãcar la antrenamentele oficiale. Cunoşteam destul de bine locul, deoarece de multe ori avusesem meciuri (cu echipa de baschet) la sala “Progresul”, situatã în acelaşi parc. Paza era foarte riguroasã, dar noi am reuşit sã intrãm printr-o spãrturã din gard şi sã ne ascundem sub tribunele recent ridicate.

Dupã antrenamentul americanilor, au apãrut şi cei doi români. Ce mi-a fost dat sã aud din gura lui Nãstase, dar mai ales a lui Ţiriac, nu pot scrie, pentru cã hârtia nu ar suporta. Am plecat acasã atât de şocatã şi dezamãgitã, cã şi astãzi, dupã 40 de ani, când îi vãd pe cei doi îmi sunã în urechi obscenitãţile, care contrastau atât de mult cu albul elegant al lumii tenisului.

Dar sã ne întoarcem la fotbalul nostru şi la deprecierea limbajului galeriilor. Dupã moartea tatãlui meu, o perioadã lungã de timp, nu am mai mers pe stadion; când am revenit în Giuleşti, dupã 1989, m-am îngrozit de ceea ce auzeam în jurul meu. Cuvinte de o vulgaritate incredibilã, cu “tematicã” sexualã, strigate în gura mare de sute, de mii de oameni, bãrbaţi, femei şi, chiar de copii.

Unde era acea atmosfera elegantã, relaxatã, decentã, plinã de bucurie? De unde apãruserã aceste scandãri murdare?

Am întrebat odatã un puşti de vreo 10 ani, care urla ca un apucat lânga mine “f….. ţi morţii mã-tii!” :

– “ Mã, tu şi acasã înjuri aşa?”
– “Pãi ce, am curaj? Mã pocneşte mama cu lingura peste gurã, de îmi înghit limba!!!”
– “Atunci aici pe stadion, de ce înjuri ?”
– “Pãi, ce? Sã mã creadã bãieţii mai prost!”

Şi aşa ajungem la puterea exemplului, la spiritul de turmã, la imitarea comportamentului adulţilor.

Spunea Marin Sorescu: “Bieţii copii…..Ce sã înveţe, mã, de la ãia mari?!”

Cum sã nu înjure spectatorii, mari şi mici, când patronii cluburilor, antrenorii, arbitrii şi sportivii sunt surprinşi de camerele de televiziune înjurând de mama focului?

Îmi amintesc douã astfel de episoade identice, cu protagonişti diferiţi:

– la turneul de la Wimbledon, Ilie Nãstase, a fost surprins într-un prim plan, dupã o mingie ratatã, înjurând româneşte, oribil;
– la Geneva, la tragerea la sorţi pentru un campionat european de fotbal, delegaţia FRF aştepta sã vadã care ne vor fi adversarii din grupe; la anunţarea componenţei grupei, federalul “Didi” Prodan, surprins tot într-un plin plan super telegenic, nu s-a lãsat mai prejos, şi a început sã înjure ca la uşa cortului.

Şi atunci, cum sã vin eu acum şi sã vã cert pentru cã vorbiţi urât, pentru cã înjuraţi, când cei care ar trebui sã vã fie modele, aşa numitele vedete, pseudo VIP-urile de azi, folosesc un limbaj suburban?

Cum sã vã cert pe voi, când toate cãrţile, filmele şi piesele de teatru româneşti, toatã mass media, din ultimii 20 de ani, sunt pline de replici porcoase, violente, cu conotaţii sexuale? Cã doar “sexul vinde orice de la parizer la viagra, de la electrocasnice la fotbal şi asta se cere de target” – citez din gândirea de marketing a unor bãieţi deştepţi din publicitate !!!!

Cum sã vã cert pe voi, tinerii mei prieteni cu inimã vişinie, când însuşi Emil Cioran spunea: “ Vulgaritatea este o cale de purificare egalã cu extazul – cu condiţia sã vinã din suferinţã!” Şi dacã nici nouã, Rapidul nu ne oferã trãiri extreme de la suferinţã la extaz, cum sã nu fim vulgari!

În aceeaşi mãsurã, trebuie sã vã reamintesc cã Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul ca pe un mare dar, care ne separã de condiţia de animale!

Pot sã vã spun cã nici eu nu îi agreez pe copos, zotta sau taban, dar nu înţeleg de ce trebuie sã le înjur pe bietele lor mame (dacã or mai fi în viaţã!?)!

Şi pot sã vã rog frumos ca, data viitoare, când zbieraţi cine stie ce sloganuri scabroase, sã vã imaginaţi cã alãturi este mama voastrã (pe care unii dintre voi poate cã nici nu o mai aveţi) şi morţii ei (bunicii voştri), care vã aud când cântaţi:

“Haide pe ei, haide pe ei, haide pe ei pe mama lor!”,

în loc de:

“Haide Rapidu’, haide Realu’, haide Realu’ din Giuleşti,
Luptã, luptã şi câştigã
Luptã dacã ne iubeşti!”,

pe tema muzicalã a Odei bucuriei compusã de Beethoven (compozitorul german, nu câinele cu acelaşi nume din seria de comedie americanã) !

Cum aş putea sã închei aceastã poveste moralizatoare fãrã o “înjurãturã” zdravãnã şi o “insultã” la adresa lui copos, pe mãsura rãului fãcut Rapidului:

“Duce-te-ai sã te duci cu iahtul pe munte şi cu sania pe mare şi sã te întorci în Giuleşti, cu trenul marfar, când te-om chema noi, dinamo-stelistule!”

Du-te copos, duce-te-ai
Unde-o sta apa sã stai
Şi-atuncea sã ai noroc
Când o sta soarele-n loc
Şi din apã o ieşi foc.
Sã te îngraşi ca scândura
Sã fii rumen ca ceara.
Paşii sã se poticneascã
Şi în cap sã te trânteascã
Sã te junghie, copos, rãu
Ca pe Rapid gândul tãu.
Falimentu’ sã te ajungã
Sã nu mai ai bani în pungã!
Du-te, copos, duce-te-ai
Nouã ani pe nouã cai
Nouã cai sã oboseşti
Pe Rapid sã-l pãrãseşti!

Bucuresti,
7 noiembrie 2012

Fotbal cu F de la femeie…

Armonia conjugalã a familiei mele era aproape perfectã: respect, iubire, înţelegere, comunicare sincerã, dorinţa de a rezolva împreunã toate problemele pe care viaţa ni le scotea in cale.

Uneori, aceastã armonie era tulburatã de douã subiecte fierbinţi: banii (care nu ajungeau niciodatã) şi fotbalul.

Discuţiile dintre mama şi tata, pe tema fotbalului, urmau invariabil acelaşi scenariu: mama trântea cratiţele, farfuriile şi bombãnea. Tata, nevinovat, întreba: “Ce ai, mãi, nevastã?!” Şi atunci se pornea avalanşa reproşurilor, mereu aceleaşi, cu privire la pasiunea tatãlui meu pentru fotbal, împãrtãşitã – culmea – şi de mine. Cearta se termina numai când tata punea o întrebare retoricã, mereu aceeaşi, la care mama nu avea rãspuns: “Ce preferi, nevastã, sã mã duc la fotbal sau la femei?”

Poate de aceea, în mintea mea de copil, a încolţit ideea cã cele douã noţiuni: fotbalul şi femeile se exclud reciproc!!! Ce inocenţã!!!

Tata a reuşit o singurã datã sã o convingã pe mama sã vinã în Giuleşti, dar, spre ghinionul ei, am nimerit lângã un tânãr suporter înfocat, dotat cu o talangã uriaşã, în care a bãtut tot meciul. Experienţa aceasta a lecuit-o pe mama de fotbal, pentru toatã viaţa!

Timpul m-a fãcut sã înţeleg cã o femeie poate sã se implice, discret şi decent, într-o lume, dominatã de bãrbaţi.

Azi o femeie poate fi:

–         spectator, ba chiar suporter înflãcãrat, membrã a galeriei;

–         jucãtor sau arbitru de fotbal;

–         manager sau patron de club;

–         jurnalist sportiv.

Sã le luãm pe rând.

Femeia suporter poate fi la fel de pasionatã şi de avizatã ca orice bãrbat.

Exemplificãri:

– în 1998, Pro Sport şi Coca Cola au organizat un mare concurs intitulat “Suporter pe viaţã”,  pentru care premiul era fabulos; câştigãtorul primea excursii gratuite la campionatele mondiale de fotbal, pe toatã durata vieţii lui. Am participat şi, graţie unui interviu foarte bine fãcut de Rãzvan Spiridon, am ajuns în finalã, alãturi de un stelist, un dinamovist, un oltean şi o timişoreancã (o fetiţã de 16 ani, cu un handicap locomotor sever). Dar, surprizã!!! Ovidiu Ioaniţoaia, împreunã cu Puiu Iordãnescu, care jurizau competiţia suporterilor, au decis cã eu nu sunt ….. reprezentativã ca suporter al Rapidului şi m-au înlocuit cu şeful galeriei de atunci, deşi primisem cele mai multe voturi din partea cititorilor ziarului şi a telespectatorilor;

– un alt episod amuzant, în care calitatea mea de suporter al Rapidului a fost pusã la îndoialã, s-a petrecut, în acelaşi an, înaintea “celebrului” meci cu “U” Craiova, când am pierdut titlul, dupã o partidã de fotbal, din care, nici pânã azi, nu am înţeles nimic. CFR-ul pusese la dispoziţia galeriei o garniturã de 15 vagoane, care pleca dimineaţa din Gara de Nord. Cum aşteptam al treilea titlu de campioanã încã din 1967 (primul în 1942), m-am prezentat la tren, unde am fost întâmpinatã cu comentarii de genul: “Cucoanã, vezi cã ai greşit trenul!”. Le-am ignorat, am urcat în vagon, mi-am gãsit cu greu un loc, într-un compartiment aglomerat, unde s-a lãsat o tãcere ostilã, de cum am intrat. Din fericire, nu a trecut un sfert de orã şi am reuşit sã îi conving pe vecinii de cãlãtorie cã locul meu era acolo, mai ales cã unii dintre ei mã recunoscuserã dupã interviul difuzat pe Pro TV;

– recunoaşterea supremã a calitãţii mele de “suporter pe viaţã” a venit însã din partea lui Florian Moţu’ Pittiş, cel care m-a invitat sã fac parte din Clubul Aristocratic Rapid, ba chiar sã fiu vicepreşedinta acestui club elitist al suporterilor rapidişti.

Şi totusi nimic nu se poate compara cu amintirea experienţei mele de …..jucãtoare de fotbal, cu douã meciuri la activ sub culorile  alb vişinii!

Da,  aţi citit bine, jucãtoare de fotbal – fundaş stânga mai precis – în echipa de fete, înfiinţatã în 1968 şi antrenatã de Michy Mihãilescu.

Ce varã nebunã a fost!  Echipa era formatã din fetele de la alte secţii sportive ale clubului Rapid: handbal, baschet, volei, atletism, canotaj, popice. Fãceam  3–4 antrenamente pe sãptãmânã pe terenul central, dupã amiazã, în caldura toridã a verii. Pentru cã mingiile de fotbal erau fabricate dintr-o piele durã, prost prelucratã şi erau sigilate cu …. şiret, picioarele noastre erau numai vânãtãi şi capetele pline de cucuie. Bãieţii  din echipa mare şi cei de la tineret se ofereau voluntar sã ne înveţe trucurile meseriei de fotbalist, iar Ricã Rãducanu şi-a oferit, gratuit, serviciile de …maseur!!!

Primul meci s-a jucat la Ploieşti, în aşteptarea sosirii caravanei cicliste “Cursa Pãcii”. O mulţime de curioşi a venit la stadion sã urmãreascã derby-ul între eternele rivale: Rapid şi Petrolul. Îmi amintesc cã primisem un echipament nou nouţ: şort alb şi tricouri vişinii, dar eram încãlţate în tenişi, ceea ce ne crea probleme de echilibru, terenul fiind puţin ud.  Nu cred cã am trecut de prea multe ori linia de centru, terenul mi se pãrea imens şi nici vitezã prea mare nu aveam! Prahovencele aveau o extremã dreapta foarte agresivã, pivot de hanbal, care simula foarte bine cã este faultatã, ceea ce îmi aducea reproşurile spectatorilor şi penalizãrile arbitrului. Mai ales o pereche de bãtrâni de la tribuna I a, avea ce avea cu mine şi, de câte ori atingeam mingia, baba flutura ameninţãtor un baston noduros în aer, iar moşul fluiera într-un mod ciudat şi huiduia cu o voce caraghios de subţiricã,   având în vedere cã nu avea nici un dinte în gurã.

Peste douã sãptãmani a avut loc revanşa în Giuleşti. Închipuiţi-vã un stadion plin ochi, pe tata mândru nevoie mare, înconjurat de vecinii şi prietenii pe care îi invitase special la meciul fiicei sale şi o atmosferã superbã, de sãrbãtoare.

Primele mingii care au venit cãtre mine au fost la semi-înãlţime, fiind  obligatã sã fac câteva stopuri pe piept, ceea ce a stârnit comentarii …suculente în tribunã. Tata, un tip foarte pudic de felul lui, auzindu-le, s-a înnegrit de supãrare şi, la încheierea meciului, mi-a comunicat ferm cã scurta mea carierã fotbalisticã a luat sfârşit. Punct. Nici rugãminţile, nici lacrimile, nici ameninţãrile mele nu l-au înduplecat!

Şi uite aşa am rãmas doar spectator; mult mai târziu, am devenit jurnalist sportiv!

Mai existã a treia categorie, e drept destul de rar întâlnitã, a femeii patron de club sau manager. Îmi amintesc cã am fost plãcut impresionatã când am vãzut la televizor o doamnã extrem de distinsã, patroana unui club de fotbal din Elveţia, a cãrei prezenţa elegantã contrasta vizibil cu vulgaritatea autohtonã a uneia ca Ana Maria Prodan.

Femeile jurnalist sportiv sunt de douã feluri: profesionistele şi piţipoancele, care îşi închipuie cã dacã au un microfon în mânã şi îl îndeasã, cu tupeu, în gura fotbaliştilor, punând întrebãri stupide, sunt cool.

Sã continuãm firul poveştii noastre, propunâdu-vã, vouã bãieţilor şi dumneavoastrã domnilor, sã faceţi un exerciţiu de imaginaţie.  Cum ar arãta lumea fãrã femei?!  Iatã câteva aspecte legate de fotbal, la care sunt sigurã cã nu v-aţi gândit:

“1. Revistele Playboy şi Penthouse ar avea pictoriale cu Ronaldihno, David

Beckham şi Mutu.

2. Nu vor mai exista “sedinţe” la serviciu, întrucât bãrbaţii nu vor mai avea

nevoie de scuze pentru a lipsi de acasã.

3. Emisiunile de modã vor fi prezentate de Ovidiu Ioaniţoaia. Se vor purta,

în orice anotimp, doar culorile echipei favorite.

4. Întrucât jucãtorii echipei adversare de fotbal, nu vor mai avea mame,

mersul la stadion nu va mai avea nici un sens, iar ultraşii nu vor mai avea pe cine sã înjure.

5.  Cea mai apreciatã apã mineralã va fi berea.”

Nu vreau sã închei aceastã poveste fãrã sã amintim femeia fãrã de care nu ar exista nici fotbal, nici fotbalişti: femeia–mamã.

Mama care tremurã în faţa televizorului sau în tribunã de teamã sã nu îşi vadã puiul lovit, mama care a luat avionul, deşi era bolnavã de inimã şi avea mare fricã de zbor, însoţindu-şi copilul pânã la Campionatul Mondial din SUA, mama care vã  aşteaptã cu mâncarea încãlzitã când veniţi noaptea târziu de la meci, mama care renunţã sã îşi cumpere o pereche nouã de ciorapi ca sã vã dea bani de bilet, mama (şi morţii ei!!!) pe care o înjuraţi constant la fiecare meci! Niciodatã nu am înţeles de ce, aşa cum nu am înţeles nici scandãrile de genul: “haideţi pe ei, pe mama lor”!!!

Concluzia: fotbalul se scrie cu F de la Femeie!

Femeia,
Eterna poveste,
Nu-ntreba cine este
Şi iubeşte-o mereu!

Bucureşti,

31 octombrie 2012

Injuraturi pe stadion

O sã încep aceastã poveste cu o pildã spusã de pãrintele Teofil Pârâian de la Mânãstirea Sâmbãta:

“Câte unul îmi zice că înjură.
– Şi îi zic: De ce înjuri?
– Păi zice, că aşa îmi vine.
– Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine?
– Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om.
– Păi zic: Fii şi tu altfel de om!”

Şi am sã continui cu un proverb românesc care spune aşa: “De ce înjuri, mã, nu poţi sã dai?”, vorbã de duh, care dovedeşte cã, cea mai puternicã armã a omului, rãmâne cuvântul.

Vã rog frumos sã nu mã considerati o babã pisãloagã, care vã face observaţii, vã trage de urechi şi vã pune ardei iute pe limbã atunci când înjuraţi pe stadion.

Cineva – o persoana cu un simţ al umorului deosebit – spunea cã o înjurãturã bunã pe stadion are acelaşi efect ca o bãuturã rece pe o cãldurã toridã: te rãcoreşte pe moment, dar nu îţi potoleste setea şi te îndeamnã sã mai tragi una!

Problema este cã şi înjurãturile acestea sunt de mai multe feluri!

Când eram micã “înjuram” un vecin, care mã necãjea de câte ori pierdea Rapidul un meci; îi strigam, ascunsã dupã gard: ”Du-te în brânzã, nenea Agopian!”, apoi, fugeam în fundul curţii, ascunzându-mã de frica mamei!

Pe vreeeeemea meeeeea nu se înjura pe stadion; sau, dacã cineva o fãcea, era imediat apostrofat de cei din jur şi chiar scos afarã de oamenii de ordine (nu de stewarzi cum pompos se numesc azi). În tribunã erau multe femei şi mulţi copii, iar prezenţa acestora îi fãcea şi pe cei mai spurcaţi la gurã sã se gândeascã de douã ori înainte de a da drumul unei înjurãturi!

Aşa zisele înjurãturi de atunci erau cântece de adormit copiii, pe lângã obscenitãţile de azi. Se mai drãcuia uneori, se fluiera copios, se huiduia la greu, iar jucãtorii sau arbitrii atunci când greşeau, erau apostrofaţi cu apelative de genul “boilor, nesimţiţilor, hoţilor, etc. , dar nimic mai mult!

În schimb ironiile inteligente, mai fine sau mai grobiene, erau foarte la modã. Îmi amintesc de un episod amuzant, în care un mare fotbalist al epocii, care nu se prea omora cu alergatul pe teren, a fost interpelat de mucaliţii din tribuna a II a cam aşa:

– “ Mãi, nu te obosi prea tare cã transpiri sub limbã!”
– “Du-te la tribuna I a cã e mai multã umbrã; aici, la soare, faci insolaţie!”
– “Ia de aici pãlãria mea de paie şi evantaiul nevesti-mii şi fã-ţi vânt de pe teren!”

Atât l-au bombardat cu astfel de înţepãturi, încât omul a cedat nervos şi a cerut schimbarea la pauzã.

Trebuie sã fiu sincerã şi sã vã spun cã primele înjurãturi porcoase, de genul “bãga-mi-aş…” , nu le-am auzit pe stadionul de fotbal, ci pe terenul de tenis.

Anii ’70 aduseserã România – prin Nãstase şi Ţiriac – în rândul marilor puteri ale tenisului mondial. Eram studentã la Politehnicã şi urmãream toate meciurile de tenis, cu sufletul la gurã.

Şi a venit ziua marii finale a Cupei Davis, ce urma sã se joace la Bucureşti, cu echipa Statelor Unite ale Americii, pe terenurile din parcul cu platani, din Cotroceni. Numãrul de spectatori care putea vedea meciurile era destul de mic, aşa cã, peste noapte, s-au ridicat nişte tribune improvizate, pe o schelãrie metalicã, cu bãncuţe de lemn. Biletele erau foarte scumpe pentru buzunarele noastre de studenţi pârliţi; de aceea, împreunã cu Ionuţ, un bun coleg de facultate, am decis sã facem cumva sã mergem mãcar la antrenamentele oficiale. Cunoşteam destul de bine locul, deoarece de multe ori avusesem meciuri (cu echipa de baschet) la sala “Progresul”, situatã în acelaşi parc. Paza era foarte riguroasã, dar noi am reuşit sã intrãm printr-o spãrturã din gard şi sã ne ascundem sub tribunele recent ridicate.

Dupã antrenamentul americanilor, au apãrut şi cei doi români. Ce mi-a fost dat sã aud din gura lui Nãstase, dar mai ales a lui Ţiriac, nu pot scrie, pentru cã hârtia nu ar suporta. Am plecat acasã atât de şocatã şi dezamãgitã, cã şi astãzi, dupã 40 de ani, când îi vãd pe cei doi îmi sunã în urechi obscenitãţile, care contrastau atât de mult cu albul elegant al lumii tenisului.

Dar sã ne întoarcem la fotbalul nostru şi la deprecierea limbajului galeriilor. Dupã moartea tatãlui meu, o perioadã lungã de timp, nu am mai mers pe stadion; când am revenit în Giuleşti, dupã 1989, m-am îngrozit de ceea ce auzeam în jurul meu. Cuvinte de o vulgaritate incredibilã, cu “tematicã” sexualã, strigate în gura mare de sute, de mii de oameni, bãrbaţi, femei şi, chiar de copii.

Unde era acea atmosfera elegantã, relaxatã, decentã, plinã de bucurie? De unde apãruserã aceste scandãri murdare?

Am întrebat odatã un puşti de vreo 10 ani, care urla ca un apucat lânga mine “f….. ţi morţii mã-tii!” :

– “ Mã, tu şi acasã înjuri aşa?”
– “Pãi ce, am curaj? Mã pocneşte mama cu lingura peste gurã, de îmi înghit limba!!!”
– “Atunci aici pe stadion, de ce înjuri ?”
– “Pãi, ce? Sã mã creadã bãieţii mai prost!”

Şi aşa ajungem la puterea exemplului, la spiritul de turmã, la imitarea comportamentului adulţilor.

Spunea Marin Sorescu: “Bieţii copii…..Ce sã înveţe, mã, de la ãia mari?!”

Cum sã nu înjure spectatorii, mari şi mici, când patronii cluburilor, antrenorii, arbitrii şi sportivii sunt surprinşi de camerele de televiziune înjurând de mama focului?

Îmi amintesc douã astfel de episoade identice, cu protagonişti diferiţi:

– la turneul de la Wimbledon, Ilie Nãstase, a fost surprins într-un prim plan, dupã o mingie ratatã, înjurând româneşte, oribil;
– la Geneva, la tragerea la sorţi pentru un campionat european de fotbal, delegaţia FRF aştepta sã vadã care ne vor fii adversarii din grupe; la anunţarea componenţei grupei, federalul “Didi” Prodan, surprins tot într-un plin plan super telegenic, nu s-a lãsat mai prejos, şi a început sã înjure ca la uşa cortului.

Şi atunci, cum sã vin eu acum şi sã vã cert pentru cã vorbiţi urât, pentru cã înjuraţi, când cei care ar trebui sã vã fie modele, aşa numitele vedete, pseudo VIP-urile de azi, folosesc un limbaj suburban?

Cum sã vã cert pe voi, când toate cãrţile, filmele şi piesele de teatru româneşti, toatã mass media, din ultimii 20 de ani, sunt pline de replici porcoase, violente, cu conotaţii sexuale? Cã doar “sexul vinde orice de la parizer la viagra, de la electrocasnice la fotbal şi asta se cere de target” – citez din gândirea de marketing a unor bãieţi deştepţi din publicitate !!!!

Cum sã vã cert pe voi, tinerii mei prieteni cu inimã vişinie, când însuşi Emil Cioran spunea: “ Vulgaritatea este o cale de purificare egalã cu extazul – cu condiţia sã vinã din suferinţã!” Şi dacã nici nouã, Rapidul nu ne oferã trãiri extreme de la suferinţã la extaz, cum sã nu fim vulgari!

În aceeaşi mãsurã, trebuie sã vã reamintesc cã Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul ca pe un mare dar, care ne separã de condiţia de animale!

Pot sã vã spun cã nici eu nu îi agreez pe copos, zotta sau taban, dar nu înţeleg de ce trebuie sã le înjur pe bietele lor mame (dacã or mai fi în viaţã!?)!

Şi pot sã vã rog frumos ca, data viitoare, când zbieraţi cine stie ce sloganuri scabroase, sã vã imaginaţi cã alãturi este mama voastrã (pe care unii dintre voi poate cã nici nu o mai aveţi) şi morţii ei (bunicii voştri), care vã aud când cântaţi:

“Haide pe ei, haide pe ei, haide pe ei pe mama lor!”, în loc de:

“Haide Rapidu’, haide Realu’, haide Realu’ din Giuleşti,
Luptã, luptã şi câştigã
Luptã dacã ne iubeşti!”,

pe tema muzicalã a Odei bucuriei compusã de Beethoven (compozitorul german, nu câinele cu acelaşi nume din seria de comedie americanã) !

Cum aş putea sã închei aceastã poveste moralizatoare fãrã o “înjurãturã” zdravãnã şi o “insultã” la adresa lui copos, pe mãsura rãului fãcut Rapidului:

“Duce-te-ai sã te duci cu iahtul pe munte şi cu sania pe mare şi sã te întorci în Giuleşti, cu trenul marfar, când te-om chema noi, dinamovistule!”

Du-te copos, duce-te-ai
Unde-o sta apa sã stai
Şi-atuncea sã ai noroc
Când o sta soarele-n loc
Şi din apã o ieşi foc.
Sã te îngraşi ca scândura
Sã fii rumen ca ceara.
Paşii sã se poticneascã
Şi în cap sã te trânteascã
Sã te junghie, copos, rãu
Ca pe Rapid gândul tãu.
Falimentu’ sã te ajungã
Sã nu mai ai bani în pungã!
Du-te, copos, duce-te-ai
Nouã ani pe nouã cai
Nouã cai sã oboseşti
Pe Rapid sã-l pãrãseşti!

Bucuresti,
7 noiembrie 2012

Fotbal cu F de la ..femeie

Armonia conjugalã a familiei mele era aproape perfectã: respect, iubire, înţelegere, comunicare sincerã, dorinţa de a rezolva împreunã toate problemele pe care viaţa ni le scotea in cale.

Uneori, aceastã armonie era tulburatã de douã subiecte fierbinţi: banii (care nu ajungeau niciodatã) şi fotbalul.

Discuţiile dintre mama şi tata, pe tema fotbalului, urmau invariabil acelaşi scenariu: mama trântea cratiţele, farfuriile şi bombãnea. Tata, nevinovat, întreba: “Ce ai, mãi, nevastã?!” Şi atunci se pornea avalanşa reproşurilor, mereu aceleaşi, cu privire la pasiunea tatãlui meu pentru fotbal, împãrtãşitã – culmea – şi de mine. Cearta se termina numai când tata punea o întrebare retoricã, mereu aceeaşi, la care mama nu avea rãspuns: “Ce preferi, nevastã, sã mã duc la fotbal sau la femei?”

Poate de aceea, în mintea mea de copil, a încolţit ideea cã cele douã noţiuni: fotbalul şi femeile se exclud reciproc!!! Ce inocenţã!!!

Tata a reuşit o singurã datã sã o convingã pe mama sã vinã în Giuleşti, dar, spre ghinionul ei, am nimerit lângã un tânãr suporter înfocat, dotat cu o talangã uriaşã, în care a bãtut tot meciul. Experienţa aceasta a lecuit-o pe mama de fotbal, pentru toatã viaţa!

Timpul m-a fãcut sã înţeleg cã o femeie poate sã se implice, discret şi decent, într-o lume, dominatã de bãrbaţi.

Azi o femeie poate fi:

– spectator, ba chiar suporter înflãcãrat, membrã a galeriei;
– jucãtor sau arbitru de fotbal;
– manager sau patron de club;
– jurnalist sportiv.

Sã le luãm pe rând.

Femeia suporter poate fi la fel de pasionatã şi de avizatã ca orice bãrbat.

Exemplificãri:

– în 1998, Pro Sport şi Coca Cola au organizat un mare concurs intitulat “Suporter pe viaţã”, pentru care premiul era fabulos; câştigãtorul primea excursii gratuite la campionatele mondiale de fotbal, pe toatã durata vieţii lui. Am participat şi, graţie unui interviu foarte bine fãcut de Rãzvan Spiridon, am ajuns în finalã, alãturi de un stelist, un dinamovist, un oltean şi o timişoreancã (o fetiţã de 16 ani, cu un handicap locomotor sever). Dar, surprizã!!! Ovidiu Ioaniţoaia, împreunã cu Puiu Iordãnescu, care jurizau competiţia suporterilor, au decis cã eu nu sunt ….. reprezentativã ca suporter al Rapidului şi m-au înlocuit cu şeful galeriei de atunci, deşi primisem cele mai multe voturi din partea cititorilor ziarului şi a telespectatorilor;

– un alt episod amuzant, în care calitatea mea de suporter al Rapidului a fost pusã la îndoialã, s-a petrecut, în acelaşi an, înaintea “celebrului” meci cu “U” Craiova, când am pierdut titlul, dupã o partidã de fotbal, din care, nici pânã azi, nu am înţeles nimic. CFR-ul pusese la dispoziţia galeriei o garniturã de 15 vagoane, care pleca dimineaţa din Gara de Nord. Cum aşteptam al treilea titlu de campioanã încã din 1967 (primul în 1942), m-am prezentat la tren, unde am fost întâmpinatã cu comentarii de genul: “Cucoanã, vezi cã ai greşit trenul!”. Le-am ignorat, am urcat în vagon, mi-am gãsit cu greu un loc, într-un compartiment aglomerat, unde s-a lãsat o tãcere ostilã, de cum am intrat. Din fericire, nu a trecut un sfert de orã şi am reuşit sã îi conving pe vecinii de cãlãtorie cã locul meu era acolo, mai ales cã unii dintre ei mã recunoscuserã dupã interviul difuzat pe Pro TV;

– recunoaşterea supremã a calitãţii mele de “suporter pe viaţã” a venit însã din partea lui Florian Moţu’ Pittiş, cel care m-a invitat sã fac parte din Clubul Aristocratic Rapid, ba chiar sã fiu vicepreşedinta acestui club elitist al suporterilor rapidişti.

Şi totusi nimic nu se poate compara cu amintirea experienţei mele de …..jucãtoare de fotbal, cu douã meciuri la activ sub culorile alb vişinii!

Da, aţi citit bine, jucãtoare de fotbal – fundaş stânga mai precis – în echipa de fete, înfiinţatã în 1968 şi antrenatã de Michy Mihãilescu.

Ce varã nebunã a fost! Echipa era formatã din fetele de la alte secţii sportive ale clubului Rapid: handbal, baschet, volei, atletism, canotaj, popice. Fãceam 3–4 antrenamente pe sãptãmânã pe terenul central, dupã amiazã, în caldura toridã a verii. Pentru cã mingiile de fotbal erau fabricate dintr-o piele durã, prost prelucratã şi erau sigilate cu …. şiret, picioarele noastre erau numai vânãtãi şi capetele pline de cucuie. Bãieţii din echipa mare şi cei de la tineret se ofereau voluntar sã ne înveţe trucurile meseriei de fotbalist, iar Ricã Rãducanu şi-a oferit, gratuit, serviciile de …maseur!!!

Primul meci s-a jucat la Ploieşti, în aşteptarea sosirii caravanei cicliste “Cursa Pãcii”. O mulţime de curioşi a venit la stadion sã urmãreascã derby-ul între eternele rivale: Rapid şi Petrolul. Îmi amintesc cã primisem un echipament nou nouţ: şort alb şi tricouri vişinii, dar eram încãlţate în tenişi, ceea ce ne crea probleme de echilibru, terenul fiind puţin ud. Nu cred cã am trecut de prea multe ori linia de centru, terenul mi se pãrea imens şi nici vitezã prea mare nu aveam! Prahovencele aveau o extremã dreapta foarte agresivã, pivot de hanbal, care simula foarte bine cã este faultatã, ceea ce îmi aducea reproşurile spectatorilor şi penalizãrile arbitrului. Mai ales o pereche de bãtrâni de la tribuna I a, avea ce avea cu mine şi, de câte ori atingeam mingia, baba flutura ameninţãtor un baston noduros în aer, iar moşul fluiera într-un mod ciudat şi huiduia cu o voce caraghios de subţiricã, având în vedere cã nu avea nici un dinte în gurã.

Peste douã sãptãmani a avut loc revanşa în Giuleşti. Închipuiţi-vã un stadion plin ochi, pe tata mândru nevoie mare, înconjurat de vecinii şi prietenii pe care îi invitase special la meciul fiicei sale şi o atmosferã superbã, de sãrbãtoare.

Primele mingii care au venit cãtre mine au fost la semi-înãlţime, fiind obligatã sã fac câteva stopuri pe piept, ceea ce a stârnit comentarii …suculente în tribunã. Tata, un tip foarte pudic de felul lui, auzindu-le, s-a înnegrit de supãrare şi, la încheierea meciului, mi-a comunicat ferm cã scurta mea carierã fotbalisticã a luat sfârşit. Punct. Nici rugãminţile, nici lacrimile, nici ameninţãrile mele nu l-au înduplecat!

Şi uite aşa am rãmas doar spectator; mult mai târziu, am devenit jurnalist sportiv!

Mai existã a treia categorie, e drept destul de rar întâlnitã, a femeii patron de club sau manager. Îmi amintesc cã am fost plãcut impresionatã când am vãzut la televizor o doamnã extrem de distinsã, patroana unui club de fotbal din Elveţia, a cãrei prezenţa elegantã contrasta vizibil cu vulgaritatea autohtonã a uneia ca Ana Maria Prodan.

Femeile jurnalist sportiv sunt de douã feluri: profesionistele şi piţipoancele, care îşi închipuie cã dacã au un microfon în mânã şi îl îndeasã, cu tupeu, în gura fotbaliştilor, punând întrebãri stupide, sunt cool.

Sã continuãm firul poveştii noastre, propunâdu-vã, vouã bãieţilor şi dumneavoastrã domnilor, sã faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar arãta lumea fãrã femei?! Iatã câteva aspecte legate de fotbal, la care sunt sigurã cã nu v-aţi gândit:

“1. Revistele Playboy şi Penthouse ar avea pictoriale cu Ronaldihno, David
Beckham şi Mutu.

2. Nu vor mai exista “sedinţe” la serviciu, întrucât bãrbaţii nu vor mai avea
nevoie de scuze pentru a lipsi de acasã.

3. Emisiunile de modã vor fi prezentate de Ovidiu Ioaniţoaia. Se vor purta,
în orice anotimp, doar culorile echipei favorite.

4. Întrucât jucãtorii echipei adversare de fotbal, nu vor mai avea mame,
mersul la stadion nu va mai avea nici un sens, iar ultraşii nu vor mai avea pe cine sã înjure.

5. Cea mai apreciatã apã mineralã va fi berea.”

Nu vreau sã închei aceastã poveste fãrã sã amintim femeia fãrã de care nu ar exista nici fotbal, nici fotbalişti: femeia–mamã.

Mama care tremurã în faţa televizorului sau în tribunã de teamã sã nu îşi vadã puiul lovit, mama care a luat avionul, deşi era bolnavã de inimã şi avea mare fricã de zbor, însoţindu-şi copilul pânã la Campionatul Mondial din SUA, mama care vã aşteaptã cu mâncarea încãlzitã când veniţi noaptea târziu de la meci, mama care renunţã sã îşi cumpere o pereche nouã de ciorapi ca sã vã dea bani de bilet, mama (şi morţii ei!!!) pe care o înjuraţi constant la fiecare meci! Niciodatã nu am înţeles de ce, aşa cum nu am înţeles nici scandãrile de genul: “haideţi pe ei, pe mama lor”!!!

Concluzia: fotbalul se scrie cu F de la Femeie!

Femeia,
Eterna poveste,
Nu-ntreba cine este
Şi iubeşte-o mereu!

Bucureşti,
31 octombrie 2012

Povestea baloanelor de săpun

Untitled

Baloanele de sãpun au existat de când lumea şi pãmântul, de atunci de când apa a devenit esenţialã nu numai pentru hranã, dar şi pentru curãţenia oamenilor.

Un material foarte asemãnãtor cu sãpunul a fost gãsit în timpul cercetãrilor arheologice, pe teritoriul vechiului Babilon, dovedindu-ne cã fabricarea acestuia era cunoscutã încã din jurul anilor 2.800, înaintea erei noastre.

Dar prima imagine cu un copil, jucându-se cu baloane de sãpun, fãcute cu ajutorul unei pipe din ceramicã, apare într-o picturã flamandã, din secolul al  XVII lea, adicã de acum peste 400 de ani.

2

Povestea modernã a baloanelor de sãpun, care a generat în lume o adevãratã ştiinţã – “bubbleology” (un cuvânt  englezesc imposibil de tradus), o industrie de jucãrii  şi un curent artistic de neimaginat, a pornit de la întâlnirea providenţialã dintre doi englezi, întâlnire care s-a  produs în Londra începutului de secol XIX: Francis Pears, mare fabricant de sãpun şi Thomas J. Barratt, personaj care este considerat de mulţi ca fiind pãrintele publicitãţii moderne.

Unchiul lui Francis, Andrew Pears a plecat din satul sãu natal Mevagissey, unde învãţase meseria de bãrbier şi s-a stabilit la Londra, în anul 1789, în cartierul Soho, pe atunci un cartier foarte respectabil, locuit de oameni tineri şi bogaţi, dornici sã  îşi cheltuiascã banii, nu numai pe case mari, mobile scumpe, haine la modã, ci şi pe îngrijirea trupului şi a frumuseţii lor.

Fiind o fire creativã şi un om foarte inteligent, Andrew Pears nu s-a limitat în a oferi serviciile obişnuite unui salon de frizerie, ci a început sã fabrice, în cantitãţi mici la început, diverse produse cosmetice, pe care le oferea spre vânzare clienţilor sãi obişnuiţi.

În special, era foarte cãutat  sãpunul sãu moale şi parfumat, rãmas celebru pânã în zilele noastre, produs care înlocuia cu succes sãpunurile aspre, pline de sodã, resturi vegetale sau cenuşã,  urât mirositoare, folosite pânã atunci în Anglia.

Şi pentru cã afacerea începea sã devinã din ce în ce mai prosperã şi mai greu de condus, Andrew l-a adus lângã el, ca ajutor şi apoi ca moştenitor, pe nepotul sãu, Francis Pears. Acesta a dezvoltat afacerea de familie, a deschis noi birouri în strada Great Russell, din Bloomsbury,  iar  în 1862 a cumpãrat o casã şi o bucatã de pãmânt în  Isleworth, Middlesex, unde a construit o fabricã de sãpun.

3

Cum între timp concurenţa altor producãtori  de sãpunuri a devenit din ce în ce mai puternicã, Francisc  a fost convins de Thomas J. Barratt (care îi devenise ginere, cãsãtorindu-se cu Mary, fiica sa cea mai mare), sã “facã publicitate” sãpunurilor sale.

Conceptul de publicitate era destul de puţin cunoscut şi folosit în acea vreme, dar creativul şi nonconformistul Barratt a reuşit nu numai sã revoluţioneze sistemul de vânzãri al firmei, dar sã gãseascã o idee genialã de promovare a sãpunurilor Pears, pe care a pus-o în aplicare, în anul 1886.

A rugat un prieten pictor, pe Sir John Everett Millais, sã realizeze un tablou, reprezentând un copil care se juca, fãcând baloane, în timp ce fãcea baie, folosind sãpunul Pears. Dupã acest tablou, Thomas a tipãrit mii de afişe, în care a inserat un text publicitar, al cãrui mesaj era foarte simplu: sãpunurile Pears sunt atât de sigure şi sãnãtoase, atât de delicate  şi parfumate, încât  pot fi folosite, fãrã nici o grijã şi pentru a spalã pielea gingaşã a unui copil, ochii şi pãrul lui.

Imaginea şi textul au avut un impact publicitar atât de mare, încât fabrica cu greu mai fãcea faţa comenzilor.

Bine, bine, dar acum o sã mã întrebaţi ce legãturã are aceastã afacere de succes, din lumea cosmeticelor şi a publicitãţii, cu jucãria pe care o cunoaştem azi.

Rãbdare! Am sã vã povestesc exact ce s-a întâmplat şi cum s-a ajuns de la reclamã la jucãrie.

În anii 1940, tocmai acel afiş publicitar (care se gãsea în aproape fiecare casã din Anglia, înrãmat ca un tablou de familie),  a inspirat o companie americanã de jucãrii – Chemtoy din Chicago – sã realizeze o reteţã proprie de soluţie netoxicã, din care, printr-o simplã suflare asupra suportului realizat în forma de pipã,  se fãceau balonaşe de sãpun.

Succesul acestei jucãrii simple a fost rapid şi uriaş.

Astãzi, dupã 72 de ani, se produc anual mai mult de 200 de milioane de sticluţe, fiind cea mai bine vândutã jucãrie din lume, din toate timpurile.

Dar partea cu adevarat spectaculoasã a poveştii noastre abia acum începe.

În 1984, arhitectul american David Stein a inventat şi a lansat pe piaţã o variantã giganticã a inelului suport pentru baloane, pe care a numit-o Bubble Thing.  Aceasta constã într-un suport de plastic, care, introdus într-o gãletuşã cu soluţie de sãpun, poate face baloane uriaşe; folosind acest dispozitiv şi o reteta proprie de soluţie, în 1988, Stein a stabilit prima performanţã din istoria baloanelor de sãpun, înscrisã în Cartea Recordurilor, cu un balon de 15,24 m lungime. Recordul a fost bãtut de Alan McKay,  din  Noua  Zealandã, care, în 1997,  a  realizat un suport şi mai mare, având 4,27 m diametru, cu ajutorul cãruia a realizat un balon de sãpun uriaş, de 35,75 m lungime.

Azi, existã o adevãratã Bubble-manie; persoane, de la 3 la 99 de ani,  din întreaga lume, se întrec în competiţii, naţionale sau internaţionale, în a realiza, dimensiuni, forme, culori diferite, adevãrate spectacole dedicate ştiinţei şi artei baloanelor de sãpun.

Se scriu cãrţi, se compun cântece, se fac filme inspirate de acest fenomen unic; mai mult decât atât, în Minnesota, SUA,  existã chiar un muzeu, care are o secţie dedicatã numai ştiintei şi artei baloanelor de sãpun.

4

Puteţi sã aflaţi mai multe despre baloanele de sãpun accesând site-urile:

–          http://www.soapbubbler.com/

–          http://www.bubbleblowers.com/

–          http://www.exploratorium.edu/ronh/bubbles/bubbles.html

–          www.BUBBLEARTIST.com

–          http://www.thinkingfountain.org/b/bubblegeometry/bubblegeometry.html

Bucureşti,

29 noiembrie 2012